(fragment)

Dormitorul se apropia în vocale lungi şi primejdioase. Gol şi singur ca-n toată săptămâna care stătea să dea în rod, acelaşi dormitor care n-a ştiut să fie niciodată păcătos se lăţea ca-n poveştile din sud. Din lumea asta moale unde lumile se frâng, melodiile de demult îşi fac un rost şi un zâmbet şubred. În dormitorul unde uneori e vreme ca cerurile să mai plângă dinadins, în camera albă şi nechemată de nicăieri, numai mâinile se mai desprind de vreme. Se toropea de-o maică blândă, de-o nepotrivire a nopţii cu râuri largi, se-mpotrivea trăirii veştede din ceea ce s-ar fi numit trăire în alte colţuri de casă.

Totemul personal, traiul unor traiuri în etica datoriei. Iubirea unei iubiri care nu era acolo. Care era într-un undeva pe care nu-l ştia, cu un pahar pe care nu-l spălase ea, cu spaimele la el şi fără bani de buzunar. Nu idol închipuit, ci vieţuire. O repetare-repetare-repetare, în toate formele şi în aceeaşi formă, a obsesiei interioare.

Între plapumi, oamenii n-au timp să fie viteji. Onoarea se cunoaşte numai când incepe visul, când caii albi rotesc privind în gol. În fiecare noapte, mii de oameni făptuiesc aceleaşi mii de aceleaşi lucruri în aceleaşi mii de dormitoare. Nu apucă să mai numere farurile care dor aruncate pe tavan, nu mai izbutesc să le fie frig, nu se mai luptă cu zmei şi nu se deprind să se roage pentru muritori. Nu mai cântă puilor… Puiule… Cum ai făcut s-o iubeşti doar pe ea…