dintr-un caiet din 2008

dacă plângi în nopţi de-a valma
dacă baţi copii şi cai
ţine dragostea şi palma
pentru locul strâmt din rai

casa mea e plină doamne
plină de un om sfios
care-adună-n gropi şi toamne
ce-i străbun şi ce-i frumos

nunta zorilor nedrepte
lunci pe trepte mi-a căzut
iar din mame înţelepte
am cernut un om cernut

nici femeie nici prea lină
nu ştiu spune vorbe mari
nici n-am fost pe rând purtată
coapselor cu lăutari

nici copilă nici femeie
casă ochilor pribegi
tu eşti orb dintre condeie
dintre sticlele de legi

nu sunt leu nu pot fi rege
nici coborâtor din morţi
nu port zale se-nţelege
sau tei falnic pe la porţi

eu nu sunt decât femeie
şi femeie-aşa te rog
să ţii flori copii crâmpeie
nu doar cal ci inorog

din lucruri pe care le scriam si nu stiam atunci de ce…

ODĂ

Temeiul meu, tu, suflet de femeie-n trup de sfinţi…
Lumină-mă şi uită-mă…
Îndreaptă-mă din lacrimi…

Mă pierd şi mă dezmierd şi nu ştiu de mai vreau să mă adun…
Apasă luna prin poteci…
Sărută munca zorilor…

Tărâmul meu, unde apele curg pe tăcute…
La amurguri cu cai ce nu îngenunchează niciodată…
Oameni vechi si muti de rusinea apelor dulci…
Povestea o stii, neclintirea
Caută-mi chipul în timpuri…
În zidurile astea, femeie,
În praf în sufletul tău
Pe fundul Dunării…

Mă am dintre tine şi mor călător…
Mai stai pe tărâmul meu, femeie…
Să mi te ţintuiesc alături şi să uit că am fost doar bărbat…

(Călăraşi, iunie 2008)

caii albi

în sâmbetele de duminică în ceruri când ne aşteptăm pe noi
noi cei cuminţi cei gustoşi croiţi cu migală
mi se pare mi se mare puţin anapoda să mai aştept calul alb

în guiana franceză şi sonoră se spune că e un băiat
singurul pământean care a lipit acordeonul de trompetă
pe treptele bisericii pe vântul care zburase noaptea
pe sfinţi dojeniţi în scripturi mi se pare
mai puţin anapoda să mai aştept

dinapoia ochiului unde fiecare femeie poartă un cal alb
eu am un bărbat am un trunchi poleit cu verdeaţă
mă hrănesc din vioara mea până atunci şi mă-nchin
din cai albi niciodată n-or să se facă viori

pe buchetele mele de stejari pe sfinţi mai tineri
mi se pare mai puţin anapoda să mai aştept
cai albi pe pereţi pentru vremuri în care
vocale triste din cuvinte le rostuiesc din voci dulci
dragele mele

caii albi nu vin de nicăieri nu vin cu domni
care lasă anotimpuri minunate să înceapă rânduite
ei vin din lumi urâte lumi minunate şi da
ei vin din lumi pământene organice cum îmi place mie
şi înainte de-a fi năzdrăvani amândoi dar amândoi au mâncat mult jăratec

caii albi nu vin în nopţi cu lună mare cu fântâni de prihană şi dor
ci se întâmplă în zile felurite când bei mănânci speli dojeneşti
în zile când nu eşti nici frumoasă nici minunată
da poate organică da
se întâmplă să vină cai albi care ştiu să răpească

şi caii albi nu te răpesc niciodată regină
adânci bătrâneţi te răpesc minunată sfredelită
frumoasa mea mireasa mea muribund
totul e minunat
şosete la locul lor ciorbă de un singur fel
te răpesc atât de gingaş cum tai ceapa

eram atât de sigură că niciun cal alb nu va veni
încât venind galop târâş pâş pâş
calul alb cu sufletul buze de iepure
cu viori în loc de stejari am ştiut că niciodată
dar niciodată nu va ajunge chiar la mine
iată fântâna mea iată noaptea cu lună mare
cal alb bărbat trunchi poleit cu verdeaţă
cal alb nici mult nu mai ai
eu cea cuminte cea regină nici mult nu mai ai
să răpeşti cea mai gingaşă tăietoare de ceapă

anapoda mi se mai pare să aştept
tu nici nu ştii că mie chiar mi-e frică să cobor scări

din poezii din fluturi

copilul meu îţi ştie sfinţii
colindând mai înainte de moarte palate
îţi ştie norii blestemând ursita
patria mama aleanul
neputinţa ta de a fi pământ

copilul meu iţi ştie rostul
năpăstuit în colbul vremii
de vreun strămoş ce ţi-a menit
arzând în candele muieri jumătate din împărăţie
îţi ştie rânduiala cuvintelor din gură de bărbat de dumnezeu
învârtoşate pe hârtii de bărbat mâini de dumnezeu

copilul meu îţi ştie setea
îţi umple paharul spune bea tată
bea-mă de mână eu voi umbla ca tine lume
ştie cum mama are un duh ascuns în ciob
nepetrecută femeie nu vedeai ce e dincolo de vin buze de mamă

copilul meu îţi ştie câmpul
năpădit de apă grea cu suflet lat în pântec
apă trecută de şapte ori prin ciur şi ruptă în două la piciorul tău
îţi ştie caii rupţi din carte şi împuiţi între nisipuri eu nu-i înţeleg
dacă mă porţi în spate o să mă muşc cu soarele

copilul meu îţi ştie tatăl
la vremea cuvenită o să vină acasă

(fragment)

Dormitorul se apropia în vocale lungi şi primejdioase. Gol şi singur ca-n toată săptămâna care stătea să dea în rod, acelaşi dormitor care n-a ştiut să fie niciodată păcătos se lăţea ca-n poveştile din sud. Din lumea asta moale unde lumile se frâng, melodiile de demult îşi fac un rost şi un zâmbet şubred. În dormitorul unde uneori e vreme ca cerurile să mai plângă dinadins, în camera albă şi nechemată de nicăieri, numai mâinile se mai desprind de vreme. Se toropea de-o maică blândă, de-o nepotrivire a nopţii cu râuri largi, se-mpotrivea trăirii veştede din ceea ce s-ar fi numit trăire în alte colţuri de casă.

Totemul personal, traiul unor traiuri în etica datoriei. Iubirea unei iubiri care nu era acolo. Care era într-un undeva pe care nu-l ştia, cu un pahar pe care nu-l spălase ea, cu spaimele la el şi fără bani de buzunar. Nu idol închipuit, ci vieţuire. O repetare-repetare-repetare, în toate formele şi în aceeaşi formă, a obsesiei interioare.

Între plapumi, oamenii n-au timp să fie viteji. Onoarea se cunoaşte numai când incepe visul, când caii albi rotesc privind în gol. În fiecare noapte, mii de oameni făptuiesc aceleaşi mii de aceleaşi lucruri în aceleaşi mii de dormitoare. Nu apucă să mai numere farurile care dor aruncate pe tavan, nu mai izbutesc să le fie frig, nu se mai luptă cu zmei şi nu se deprind să se roage pentru muritori. Nu mai cântă puilor… Puiule… Cum ai făcut s-o iubeşti doar pe ea…

E greu…

…să zvâcneşti două inimi străine sub acelaşi sân.

Odă

Temeiul meu, tu, suflet de femeie-n trup de sfinţi…
Lumină-mă şi uită-mă…
Îndreaptă-mă din lacrimi…

Mă pierd şi mă dezmierd şi nu ştiu de mai vreau să mă adun…
Apasă luna prin poteci…
Sărută munca zorilor…

Mă am dintre tine şi mor călător…
Mai stai pe tărâmul meu, femeie…
Să mi te ţintuiesc alături şi să uit că am fost doar bărbat…

dor

Intr-o ora plec la Roman. Mi-era dor…
Casa mea doarme. E bine. Mi-era dor…
In jurul meu numai ochi frumosi de oameni buni. Mi-era dor…
Am cu mine o geanta plina de tocuri si un suflet plin de drag. Mi-era dor…
Si miercuri ma intorc. O sa mi se faca dor…

and now that’s a ThemeSong !!! \:d/

fluturi … revival

Va doresc sa simtiti macar o vreme tot ce mi se intamlpa mie zilele astea…

A new level of confidence and power / Such power…

Si parca mi-e si teama sa ma trezesc… de parca tot ce mi s-a intamplat in ultimele luni e un vis din ala strasnic… mi-am luat un film corect, gen… ;)) si eu de felul meu visez cam mult…

Si da, stiu ca o sa mi se faca vodoo pentru tot ce traiesc eu acum… Dar sunt foarte dispusa si pentru riscul asta… Am infrant!… O sa arunc niste wicca in ei si in ele… ;))

Promit ca data viitoare cand povestesc despre mine o sa fiu mai coerenta… Acum imi vine doar sa urlu ca mi-e bine…